#JurnalulLuiPistol- Ziua 1

 

#JurnalulLuiPistol

#Ziua1

Pentru ca prea multa seriozitate aduce, cateodata, monotonie, m-am gandit sa va mai scriu si cu o nota personala.

Sunt eu aceeasi Pistol care acum 4 ani isi incepea povestea cam asa: „Buna! Sunt eu Pistol, am 30 de ani si povestea mea suna cam asa…”

Diferenta este ca acum am 34 de ani, dar calatoria este aceeasi: mentinerea.

Dar hai sa vedem cum a inceput totul…

Se facea ca prin ’86 in familia mea a aparut un nou membru al familiei, respectiv eu.  Mititica, dodoloata si simpatica asa ca orice alt bebelus, le-am intrat imediat la suflet. Cine ar fi banuit ca peste cativa ani aveam sa devin o fetita grasunica, pofticioasa si impiedicata? EI bine, daca erau atenti la semne, aproape toti. Nu stiu cum sa va zic, dar cand o lua foamea pe Pistol incepea un atac de panica general in casa, pe palier…in bloc. Nu ca plangeam, nici macar ca urlam, erau niste sunete pe care doar o entitate separata ar fi putut sa le scoata. Ei bine, acea entitate responsabila cu decibelii era chiar ea, FOAMEA.

Semnele continuau, adica laptele se termina din ce in ce mai repede, numai foamea din mine nu. Medicul pediatru o invata pe mama sa-mi pacaleasca foamea cu ceai…de parca foamea mea era tampita. La fel si azi, foamea mea este foarte stapana pe situatie si nu se lasa pacalita prea usor.

Noroc cu diversificarea ca in felul acesta imi era suficient si laptele pe care il primeam lunar. Anii au trecut, iar eu ma dezvoltam frumos si armonios ca un cozonac lasat la dospit. Dar hei, nu-i asa ca cei mai frumosi copii sunt aia grasuti? Ei bine nu chiar. Inca de mica aveam o reactie de negare atunci cand eram numita grasuta. Ba chiar i-am atras si atentia unei colege de-ale mamei atunci cand a exclamat plina de drag „vai dar ce grasuta si frumoasa e’’. Auzi la ea, grasuta…i-am raspuns fara sa stau prea mult pe ganduri ca eu nu sunt grasa, ci sunt doar un copil bine dezvoltat.

 

Daca acasa eram alintata gogosica si eram un copil frumos si haios, ei bine printre copiii de la bloc nu eram asa. Eram aia grasa. Si ce-i drept eram cea mai grasa de la bloc. Imaginati-va cum era cand ne jucam „de-a gimnastica’’ si eu alegeam sa fiu Nadia Comaneci. Inchideti ochii si imaginati-va gratia lui Humpty Dumpty evoluand, intotdeauna in genunchi, la barna improvizata din spatele blocului. Ce mai, aveam gratia unui recamier.

Pe langa aspectul amuzant, problema era una chiar serioasa. Incepusem sa ma simt deja mai urata decat alti copii, inferioara si nedemna. Eram tinta glumelor la bloc, ba chiar a unor violente. Sufeream cumplit, insa fiind foarte rasfatata in familie, ma alinam mereu cu cate ceva bun. Eram extrem de pofticioasa si cred ca deja stim cu totii ca parintii, dar mai ales bunicii, vor sa-i rasfete pe cei mici cu tot ce e mai bun, dar cateodata nepotrivit dezvoltarii lor.

 

Rasfatul a continuat ani si ani de-a lungul copilariei, dar care este concluzia de azi?

 

Daca aveti un copil, un nepotel mai dolofan si extrem de pofticios, nu uitati ca voi sunteti adultii din poveste. Limitati rasfatul culinar si incercati sa-i rasfatati si prin alte metode: mai multa joaca, mai multe plimbari, mai mult gatit impreuna si cu ingrediente cat mai sanatoase si cat mai proaspete. Mai putin tableta/ telefon, mai mult alergat prin parc. Mai putina ciocolata, mai multe fructe. Mai putini cartofi prajiti, mai multa culoare in farfurie.

Nu in ultimul rand fiti voi un exemplu de viata sanatoasa pentru copii, ei intotdeauna vor avea tendinta sa faca intocmai pentru ca sunteti singurele repere adevarate si constante din viata lor.

Un copil grasut nu este un copil urat, dar nu trebuie nici incurajat in obiceiuri nesanatoase. Echilibrul de orice natura din viata de adult isi are radacinile in copilarie, iar asta este o perioada destul de complicata, fie atunci incep traumele, complexele, pierderea stimei de sine, fie opusul.

Ne vedem maine cand va voi povesti despre  primele mele tangente cu slabitul si concluzia zilei.

Facebook Comments

Related Posts

by
Previous Post Next Post
0 shares
Back